In inalt pentru cadere

Valul m-a macinat,transformandu-ma in nisip. Vantul m-a ridicat brutal de pe pamant si m-a impins inspre inalt, acolo unde oamenii par atata de mici... acolo unde unul fara ceilalti nici nu pare sa existe. De la acea inaltine nici nu se vedea locul gol lasat de mine, nu se manifesta lipsa mea, nu era nici o schimbare. Fara mine, ceilalti puteau trai. Eu nu insemnam nimic in neantul negru ce plutea vesnic pentru ca nu eram completa. Eram inchisa inca in acea forma de puzzle care trebuia sa se intregeasca impreuna cu jumatatea sa si nu aveam cum sa fiu una cu neantul pentru ca nu puteam fi pretutindeni. Ceea ce cautam lasasem acolo jos, undeva in marele furnicar omenesc. Trebuia sa ma intorc si sa traiesc toate cele 7 vieti. Revelatia m-a lovit drept in moalele capului si vantul a disparult. Gravitatia a crescut si a crescut si a crescut. Viteza mi-a aratat ce patesc daca ma grabesc. M-a aruncat in adancul Pamantului fara sa ii fie mila pentru ca nu imi vedea ochii. Am fost atat de lasa incat i-am inchis si m-am trezit apoi speriata, debusolata, ametita, cu o ceata neagra in fata ochilor. Totul din jur ma sufoca, presiunea ma facea sa cred ca voi exploda curand. Pamantul umed imi ingheta trupul, sufletul urla, se risipea, ardea. Flacara albastra se ridica nervoasa si atunci am deschis ochii cu adevarat. Vin spre tine... Te vad si te simt... Si acum e liniste...