S-a dus. Pana si ultimele clipe de fericire s-au evaporat odata cu venirea toamnei. Culoarea aramie s-a instalat, aducand cu ea un nou sentiment: melancolie, nostalgie, tristete.
N-a mai ramas nimic. Acum soarele a fost ascuns de norii cenusii, precum si ecourile rasetelor noastre, care par a se indeparta din ce in ce mai mult. S-a terminat. Basmul care odata parea nesfarsit are pana la urma un final trist. Nu mai sunt copii. Nu mai e soare. Sunt ploi, nori, si vant. Lumea e rea. Nimeni nu mai rade. Ne-am transformat cu totii in umbrele a ce am fost odata, mai confuzi si mai schimbati ca niciodata. Odata cu plecarea verii s-au dus si sentimentele. Iubirea. Fericirea absoluta. Extazul. Amurgurile. Marea. Valurile. Stelele. Nisipul. Au disparut toate. Si acum ma gasesc aici, singura, pe drumul asta gol. Nu mai e nimic. E ca si cum viata m-a parasit. A parasit lumea. Copacii sunt si ei goi. Mai cade cateodata o frunza stinghera, asemenea lacrimilor ce-mi curg siroaie.
De ce ai plecat,vara? De-as fi stiut... as fi facut orice pentru inca o zi. Una singura. O clipa. O secunda. De ce m-ai lasat prada toamnei asteia, care pare se scoata tot sufletul din mine, lasandu-ma goala pe interior? Fara niciun sentiment. Nicio dorinta. Nimic. Vid. Gol. Nu mai vreau sa continui asa. Am nevoie de o scapare, dar niciun drum nu duce spre destinatia mea.
Te rog, toamna, mai da-mi o sansa. Adu inapoi viata dinauntrul meu. Macar o zi.
Mai da-mi o clipa de fericire.
